As vrea sa imi incep postarea prin a-mi cere scuze pentru ca nu am publicat nimic de 1 Decembrie si de Craciun, avand motive intemeiate, dintre care pot sa amintesc…
De Ziua Nationala nu am postat nimic deoarece o mare parte din cei care traiesc aici, in Romania, nu se simt Romani! O dovada ar putea fi piesa ‘Locul Potrivit’ pe care am analizat-o putin si o parte nu e tocmai OK din punctul meu de vedere: ‘…Nune-am nascut in locul potrivit/ N-am primit, am facut totul din nimic.’. in cazul in care ne nasteam intr-un adevarat loc nepotrivit nu aveam nici macar acel ‘nimic’ din care am facut totul. Mai ganditi-va la asta, la acest loc.
Voi inca nu va dati seama cat de potrivit e locul in care v-ati nascut, dar sper, cred, stiu ca asta se va schimba in viitorul destul de apropiat (din pacate pentru unii si din fericire pentru altii).Asa ca fiti mandrii ca sunteti Romani!
De Craciun nu am dat niciun semn deoarece nu se mai intelege Sfanta Sarbatoare in saemnificatia ei. Multi asteapta sa primeasca cadouri fara sa ofere nimic. Si asta e, in general, ceva imposibil. Nu poti sa astepti sa primesti daca nu oferi (‘Dupa plata si rasplata.’).
Bucuria Sfintei Sarbatori de Craciun nu sta in a primi, ci in a DARUI! Sentimentul inegalabil care te inunda in clipa in care vezi zambetul larg, ochii mari si scaldati in lacrimi de fericire din care izvoraste o privire specifica a peroanei care a primit un cadou din partea ta este pur si simplu de neimaginat! Dar, din pacate, am uitat sa pretuim lucrurile simple, marunte de care viata ne e plina, fiind mult prea atasati de lumea materiala, uitand cine suntem cu adevarat. Asa ca deschideti-va ochii, mintea si sufletul catre ceva mult mai inalt, mai pur, mai curat, mai constructiv!
Eram in bus, in drum spre casa, dupa o zi de scoala cel putin la fel de plictisitoare ca si celelalte din saptamana asta. Locul de langa geam, partea dreapta, dupa usa din mijloc era al meu pentru 15 minute.
Uitandu-ma pe geam si ascultand muzica, ca de obicei, mi-a trecut prin cap faptul ca acel loc a fost inchiriat pentru cel putin 15 minute de cel putin 30 de persoane in ziua aceea, de cel putin 500 de personae in saptamana aceea, de peste un milliard de persoane in toata perioada lui de activitate. V-ati gandit vreodata cate milioane si milioane de ganduri au fost tatuate in fiecare centimentu din acel loc? La varietatea de sentimente puse ca la expozitie, unul dupa altul au ramas imprimate in acel loc? V-ati gandit cate persoane si-au povestit viata stand pe acel loc? La cate povesti interesante ar reinvia in cazut in care acel loc ar prinde viata? V-ati gandit la ura, grija, letargia, frica, nelinistea dar si iubirea, iertarea, bucuria, increderea si multe alte trairi experimentate chiar din locul pe care ma aflam eu in acel moment?
De aici mi-am dat seama cat e de important sa avem grija la ce fel de sentimente, trairi, ganduri transmitem deoarece acestea pot fi inmagazinate unde ne asteptam mai putin si pot fi citite de personae la care ne asteptam mai putin.
Gara din Sinaia, o barza stand intr-un picior pe un stalp, un semafor palpaind, o bariera plictisita, un calator trecand, o lumina aprinsa, un deal pe care mi-l imaginam verde,o umbrela mare pe care era tatuat Golden Brau…
Tren…
Un alt tren trecand intr-o fractiune de secunda pe langa noi in directia opusa, un geamantan mare,negru, infricosator, baloti de paie pusi geometric sau in sir indian animand alte dealuri, o gura de apa inghitita cu sete, uncascat tarziu, o pagina rasfoita, un strigat singuratic, dintr-o data: Alba Iulia…
Noapte…
Un alt cascat, de data asta cu lacrimi de somn in ochi, un alt strigat insotit de un nume, un tip plimbandu-se prin vagon dintr-un capat in altul,o adiere de aer tare de munte, un suierat timid de tren, un capitol rasfoit, o melodie ascultata a mia oara…
Caldura…
Un compartiment gol, tacut, un altul plin, tacut de somn, o privire aruncata degeaba pe geam, intuneric total!,un telefon sunand aiurea, un neon adormit si… Arad. Toate acestea mi se pareau artistice in drum spre casa
…si stateam in pat. Nu stiam ce sa fac, plictiseala se vedea in jurul meu de la trei poste departare. Mi-am luat castile si am inceput sa ascult muzica. Eram intins pe pat si ma uitam in gol spre galbenul peretelui… parca nici linia maro de la 20 centimetri de tavan nu mi se parea dreapta, nimic nu ma mai scotea din starea aia de nimic. Ma uitam parca obligat la ceaul rotund, spanzurat de un cui batut in peretele dinspre strada, care arata ora 7 fara 25 cu secundarul rosu, tremurand langa 8, blocat de cine stie cand asa de bateria-i oxidata de vreme.
Cele doua icoane putin prafuite parca ma rugau sa nu ma mai uit atat de mult la ele. Acadeaua topita de pe noptiera era suparata pe mine.
Afara trafic mult, praf gri deschis si nori asteptand parca sa verse peste sat apa pe care o purtau in ei cu atata grija, dar au trecut pe langa lasand Soarele sa ne arda pielea.
Se spune ca e foarte greu sa stai sa te gandesti la nimic… mie-mi iese asta de multe ori fara sa vreau, uneori vreau sa ma gandesc la ceva si nu stiu la ce. Dupa ce am stat asa pret de cateva minute am inceput sa ma gandesc la ea, la prietena mea pe care am lasat-o acasa, la Arad, eu fiind in Bihor. Erau 80 de kilometri intre noi, dar cand ma gandeam la ea distanta disparea brusc si parca ii simteamrespiratia fiebinte pe obraz si…
In Bihor, Ghiorac mai exact, un sat cu strada principala serpuita in capatul careia e asezata casa bunicilor, obisnuiam sa aud doar linistea si corul broastelor de langa lacul din apropierea casei, dar acum, de cand drumul care leaga Ciumeghiu de Ghiorac a fost reparat, linistea se aude din ce in ce mai putin, din pacate.
Eram acasa cu vara’mea si, saturat de stat in pat degeaba am zis: Hai sa mergem la Cris, la baie!
Nu an stat pe ganduri, ne-am facut ‘bagajul’ si am mers spre locul de scaldat si…
Oare ar trebui sa scriu si eu despre subiectul cel mai comun, cel mai discutat? Da. Criza economica.
Am observat ca toti vorbesc despre aceasta criza mondiala… Am vazut ca multi sunt distrusi in adevaratul sens al cuvantului deoarece au fost ‘atinsi’ de flagelul crizei. Toti zic ca nu mai au bani, nu mai stiu cum sa faca bani, de unde sa ii scoata.
Adevarul e ca, in ziua de azi toti avem nevoie de bani dar, nu ar mai trebui sa ii tratam ca pe un scop final, acestia ar trebui sa ramana doar un mijloc prin care sa putem ajunge la ceea ce ar trebui sa dorim cu adevarat, la ceea ce avem nevoie cu adevarat. Cred ca aceasta criza economica are un scop pe planul ezoteric, spiritual, nu pe cel fizic, material deoarece stim ca dup ace trecem dincolo nu vom lua vila, cele 4 masini sau milioanele de euro cu noi. Nun e ajuta la nimic. Parerea mea este ca aceasta criza este benefica omenirii deoarece ar trebui sa ne faca sa vedem ca nu avem nevoie de doua gramezi de bani sub saltea pentu a putea fi fericiti. Ar trebui sa nu ne preocupe atat de mult material in sine, sa nu ne mai atasam atat de mult de unele lucruri care si asa nu ne prea ajuta din punct de vedere spiritual.
Cu cat tine mai mult aceasta criza, cu atat mai mult omenirea se va trezi, lasand la o parte tot ceea ce nu ii foloseste cu adevarat, luand in seama lucrurile marunte care fac pe oricine, daca nu sa iubeasca mai mult, sa zambeasca macar!
Eram doar noi doi… ne plimbam… vorbeam…. Radeam… ma jucam prin parul tau lung, fin, plin de diamante, plin de….
A inceput sa ploua… am inceput sa ne udam, am inceput sa ne purificam, am inceput sa ne sarutam…
Nu a durat mult dar, pentru mine parca a fost o vesnicie.
…s-a oprit…
Doi nori s-au desparit… un el, o ea… el la stanga, ea la dreapta… au plecat. Soarele, intre ei, a incercat sa ii reuneasca dar s-au certat atat de rau incat si-au trimis fulgere unul altuia…
El, Soarele, parca stia ca asa se va intampla, a mai vazut asta inainte, stia ca nu se vor mai revedea vreodata, parea sa nu-i pese… a inceput sa ne incalzeasca.
O tineam in brate, ii simteam pielea uda pe trupu-mi gol… ma gandeam la noi, maine…
Stateam nelinistit, cu sentimentul ca o voi pierde candva si am strans-o mai tare in brate.
A sosit clipa cand a trebuit sa mergem acasa… am mers ca cei doi nori, unul la stanga, unul la dreapta, nestiind ca in urmatoarea zi istoria norilor se va implini…
I-am dat intalnire tot langa batranul nuc, pe banca cu doua scanduri lipsa, banca noastra plina de amintiri…
Nu a aparut…
Mi-a fost luata, dar stiam ca nu trebuie sa fiu trist, deprimat…
Toti ne plangem ca nu mai avem timp, ca nu reusim sa ne terminam treburile din cauza lui.
Tot timpul spun ca trece prea repede… de fapt, el nu trece, noi trecem prea repede prin el si nu stim sa ne bucuram de viata care ni s-a dat, nu stim sa o apreciem, nu stim nimic.
Toti spunem: “Nu mai am timp!”, “Ma grabesc!”, “Sunt presat de timp!”… desi, adevarul e ca nu mai avem timp numai cand murim. Atunci chiar nu mi e nimic de facut dar, pana acolo e o cale lunga pe care nu trebuie sa lasam spini, ura, suferinta sa creasca, ci sa plantam flori, compasiune, intelegere, dragoste.
Dar, din pacate, unii sunt prea captati de lumea materiala si se pare ca au uitat ca au un suflet care cere hrana, lasandu-l de-o parte, uitandu-l. Acestia isi pun limitele mult prea jos, se inchid intr-un glob de sticla avand un ciocan in mana, ezitand sa evadeze, parca astepand sa li se termine oxigenul. Nu stiu sa se uite in jur, sa vada cat de frumoasa le poate fi viata si cat timp au la dispozitie sa o faca din ce in ce mai minunata, mai relaxata.
Nu fi ca ei! Traieste deschis, traieste mare, aspira la mai mult si nu uita: ai tot timpul din lume, trebuie doar sa inveti sa-l folosesti!
Ieri seara nu stiam ce sa mai fac.. M-am gandit sa ma pun sa mai citesc dar nu am avut starea necesara. M-am intins pe pat uitandu-ma in gol, fredonand melodia din capul meu, dar parca nu imi gasisem linistea nici asa. Apoi mi-a venit o idee. Am iesit la plimbare cu…mine.
De la telefonul meu se auzea o melodie de la Poets of the Fall, eu parca ma grabeam undeva, parca vroiam sa ajung intr-o anumita locatie, iar cand imi dadeam seama ca aproape alerg, incetineam. Atunci nu aveam nimic in gand, parca nici nu aveam la ce sa ma gandesc. Uneori vreau sa ma gandesc la nimic si nu reusesc, iar acum cand vreau sa ma gandesc la ceva, la orice, in mintea mea e nimicul.
M-am tot plimbat, am bantuit aproape toate strazile satului meu parca parasit. Se mai auzea din cand in cand cate un caine care, parca latra ca nu avea ce sa faca, parca latra de plictiseala. Cate-o adiere facea frunzele sa cante, praful se ridica usor sa danseze, se auzeau doar pasii mei si melodia. Ma uitam la copacii pe langa care treceam si asteptam sa imi spuna ceva, sa imi dea o idee despre ce as putea sa scriu, erau muti, parca si orbi deoarece eu nu ma simteam urmarit ca in alte dati, parca eram singur. Cand mai trecea cate un om pe langa mine nu il observam numai dupa ce se indeparta.
Cand am ajuns la iesire din sat, am zis ca ma indepartez putin sa vad cum se vede seara, noaptea. Ma asteptam sa fie ceva deosebit, dar era simplu, cateva lumini din cateva ferestre straluceau a monotonie, cateva becuri se puteau vedea printre copacii inalti din spatele unor case. Nimic atat de special, mai vazusem privelistea inainte si in alte locuri asa ca m-am intors spre sat. In stanga se intindea campia, campia cu iarba neagra, in dreapta se inaltau crucile cimitirului, in fata ma astepta satul, in spate nimeni. Dar ceva se schimbase, auzeam melodia, pasii mei si inca ceva, parca alti pasi, dar cand m-am intors…nimic, asa ca am grabit pasul, gandindu-ma ca e doar in mintea mea care era insetata de idei. Am ajuns in sat si, la un bec se invarteau niste fluturi, erau in armonie completa, miscarile lor simetrice ma uimeau. M-am apropiat mai mult si am auzit un fel de sunete ascutie care porneau de la ei si atunci mi-am dat seama ca sunt lilieci. Am mai stat cateva minute sa-i observ, dar s-au speriat de vibratile pe care le produceam si au plecat, iar eu am mers inspre casa.
Am ridicat privirea, din greseala, si am observat minunata lume a stelelor dar, desi nu erau atat de multe ca in alte nopti, tot erau specataculoase. M-am intins pe iarba si am stat pret de cateva minute sa le studiez. Imi cautam steaua (intr-o vara, la bunica-mea in Bihor mi-am gasit o stea, care, de cativa ani cred ca e a mea) dar nu am gasit-o si am plecat spre casa.
La 00:40 am ajuns si eram fericit ca am facut ceva, ceva ce imi placea sa fac asa ca am adormit linistit si rapid, uitand sa visez!
Norii… Norii sunt ca oamenii, trecatori. Vin, pleaca, cateodata nu stim ce au de gand, cateodata nici ei nu stiu asta. Unii isi exprima sentimentele, altii iau forma a ceea ce ar fi dorit sa fie aici, pe Pamant. Sunt schimbatori, uneori prefacuti, mint, altii sunt timizi, se ascund de noi dupa alti nori mai mari.
La fel ca oamenii, plang…
Isi schimba culoarea dupa stare, devin albi, portocalii, rosii, uneori albastri, argintii, gri chiar si negri. Unii sunt hoti, ne fura privirile si dispar cu ele cu tot, iar pe noi ne lasa visand, uitandu-ne in gol, asteptand altii care sa ni le readuca.
Unii nori ne raman in minte, in suflet, legam amintiri de ei, altii trec neobservati, lasand nimic care sa ne aminteasca de ei, de trecerea lor prin viata noastra, exact ca oamenii.
Norii vin la momentul potrivit, in locul potrivit…norii vin la momentul nepotrivit, in locul nepotrivit. Cateodata ne e dor de ei, de lacrimile care le varsa asupra noastra, lacrimi dulci, alteori vrem sa plece deoarece au plans atat de mult incat ne-au facut sa varsam lacrimi, lacrimi sarate.
Uneori ii vedem jucandu-se, parca alergand unul dupa celalalt, cateodata se contopesc, cateodata radiaza, cateodata cei contopiti se desprind in bucati mici, mici, din ce in ce mai mici, devenind foarte greu vizibile, dispar, mor.
Uneori as vrea sa fiu si eu un nor, sa se bucure intreaga lume cand vars lacrimi, sa se bucure cand las loc Soarelui sa ii mangaie usor!
17 ani. O varsta extrem de frumoasa, extrem de periculoasa, o varsta frageda si totusi matura, o varsta la care ti se pare ca totul se invarte in jurul tau, o varsta la care crezi ca le sti pe toate, crezi ca nu mai ai nimic de invatat. E varsta la care crezi ca parintii nu te inteleg, e varsta la care crezi ca poti sa faci ce vrei, orice. Sexul, alcoolul si fumatul fac acel trio care incepe sa primeze in mintile celor de 17 ani. La 17 ani simti ca numai tu deti adevarul despre viata, te simti zeu.
Eu nu ma simt asa. Ma simt diferit, ciudat. Poate nu e normal, poate ar trebui sa ma gandesc si eu la ‘placerile trupesti’ mai mult, dar nu pot… asa sunt eu. Nu ma simt pregatit pentru aceste vremuri in care totul decurge prea rapid, evoluam (unii) parca prea fortat. Mie personal nu imi place. Mai ales cand ma gandesc la anii copilariei mele cand nu stiam ce e ala computer, telefon mobil… cand stateam cu orele afara si nu ma plictiseam, cand ma gandesc la timpul petrecut cu vechii, fostii prieteni la jocurile noastre aiurea, la mama care ma striga la masa si eu ii raspundeam abia respirand de la atata fuga ca vin imediat. Momente pe care nu le poti uita usor… dar sa revenim la 17 ani.
Parca acum se zbat mai tare fluturii in stomac, parca fiecare zi e ultima in viata mea, iar in urmatorul minut simt ca am ramas singur pe pamant, ca nimanui nu-i mai pasa de mine, ca nimeni nu ma mai iubeste, dar in urmatorul revin la faza initiala. Aceasta e varsta la care uneori ma simt singur, alteori inundat de prieteni. Acum e partea in care imi dau seama ce inseamna viata, dar si ce ar trebui sa insemne moartea. Cateodata e bine sa te gandesti si la partea plina si la cea goala a paharului pentru ca nu sti cu care va trebui sa te confrunti mai devreme sau mai tarziu!
La 17 ani suntem o bucata de plastilina care asteapta a fie modelata si fiecare isi cauta artistul, unii nestiind ca acesta se afla in ei insisi.
In concluzie, varsta de 17 ani e o varsta extrem de schimbatoare si trebuie sa avem grija in ce parte indreptam macazul, pentru ca alegerea e in mainile noastre, ea fiind aproape permanenta. Mai tarziu va fi mai greu sa ne schimbam radical!