45 de zile

Din clasa a V-a până am terminat facultatea am făcut naveta cu autobusul cam 7 km. Dacă calculez, în aceşti 11 ani am mers cel putin o dată pe zi, dus-întors , de luni până vineri, iar un drum dura în medie 15 minute. Adunând tot ar ieşi în jur de 66.000 de minute, adică peste 45 de zile doar de mers cu autobusul. Tot acest timp l-am petrecut în diferite feluri. Uneori vorbeam cu prieteni, alteori citeam, în unele zile preferam să privesc pe geamul murder lumea imperfect de afară şi să observ cum imperfecţiunile se potriveau cu mizeria şi unindu-se, uneori dădeau perfecţiunea de care aveam nevoie, care mă inspira să scriu. Unele din postările de pe acest blog au fost create în unul din acele 66.000 de minute petrecute călătorind. Pe toată durata călătoriei mele de 45 de zile, fiecare 15 minute erau unice. În fiecare tură îmi sărea atenţia asupra a altceva. Mi se scurgea privirea pe altă clădire decât în celelalte 15 minute. De fiecare dată oamenii se poziţionau diferit, strategic în autobus. Amintindu-mi acum de tot, parcă am dus o viaţă călătorind cu autobusul o singură călătorie. Uneori plictisitor, alteori palpitant, intens, mirositor, cald, amuzant, lung, frig sau scurt, fiecare 15 minute au povestea lor. Fiecare cursă merită o carte. Fiecare om contibuie cu povestea lui în microcosmosul autobusului.

O singură dilemă mă îmi cuprinde gândurile de fiecare dată când călătorescu cu autobusul (şi nu numai, dar acesta mi e cel mai apropiat, şi intim aş putea spune, exemplu pe care-l am la îndemână).

De ce unii oameni stau singuri pe o bancheta de 2 locuri iar alţii aleg să stea în picioare, atâta timp cât există locuri libere?

M-am tot gândit. Care poate fi motivul? Să fie introversia? O oarecare frică de oameni? Să fie vorba de spaţiul personal invadat de străini? Sau poate teama de a începe o conversaţie, de a nu-şi dezvălui din greşeală secretele sau planurile?  O fi gândul că poate îl deranjează pe cel lângă care se pune? Preferă o oarecare singurătate creată stand  în picioare, relativ departe de ceilalţi oameni, dat fiind faptul că poate vine de la muncă, unde are de a face cu destui? Poate îi e ruşine de ceva, de cineva  sau cu ceva?

Într-o vreme eram şi eu aşa, până mi-am dat seama că oameni suntem toţi. Probleme avem toţi. Ruşini avem toţi. Rămâne doar să înfruntăm tot, să nu judecăm şi să încercăm să ieşim din zona de confort!

Făuritori de destine

În sfârşit mi-am dat frâu liber creativităţii şi mi-am permis să dezvolt o idee. E pentru a treia oară când creez ceva de când lucrez într-o fabrică. Rutina mi-a rupt aripile şi mi-a zdrobit creativitatea într-un hal din care mă bucur că am mai scăpat!

Recent mă gândeam la ce fac cu viaţa mea. Care-mi sunt oportunităţile, alegerile, căile şi dorinţele de viitor.

 Închipuie-ţi că eşti într-o încăpere frumos mobilată, decentă, cu tot ce ai nevoie, în pereţii căreia sunt sute, poate mii de uşi încuiate.  Camera este zona ta de confort din care e relativ greu să ieşi. Uşile sunt oportunităţile tale de dezvoltare; una rustică, alta de sticlă, alta cu senzori... au diferite feluri de yale, au diferite texturi, culori şi forme.

Tu, ca persoană, poţi alege mediocritatea zonei tale de confort şi poţi trăi între cei patru pereţi împreună cu miile de uşi încuiate, de exemplu, lucrând într-o fabrică unde ori nu ai, ori nu vrei să alegi metodele pe care le aplică eu,  sau, pre-gândind problema, crezi că nu te poţi integra în mediul în care apar posturile vacante. . . sau poţi alege altceva.

Poţi alege să făureşti una, două sau zece chei pentru uşile din camera ta, pentru e „scăpa” din confortul care nu te lasă să evoluezi pe niciun plan. Ajungând aici, poţi  folosi materiale şi unelte pe care le găseşti singur sau poţi împrumuta, cere ajutor, cere îndrumare sau orice din ce crezi că te-ar face să făureşti cheia potrvită pentru uşa pe care vrei să o deschizi. Aminteşte-ţi că orice persoană care intră în viaţa ta are scopul ei, aşa cum şi tu când intri in vieţile unora, ai scopul tău.

Unii oameni se folosesc de alţii ca de nişte unelte pe care atunci când şi-au terminat de construit cheia, îi aruncă în debaraua trecutului fără a îi mai băga în seamă, fără a-i mai şterge de praf, din când în când cu un „Salut! Cum îţi mai merge?”.  Ei sunt genul de oameni care trec peste covoare de păcate şi nu îşi dau seama că sunt murdari pe pantofi!

Aşa că...

Învaţă din orice! Greşeşte! Repară! Cere-ţi iertare! Fii recunoscător! Ajută! Încearcă! Reuşeşte!